Mănăstirea Turnu se află așezată pe malul stâng al
Oltului la circa 2 km amonte a ctitoriei lui
Mircea cel Bătrân,
Mănăstirea Cozia, pe teritoriul orașului stațiune
Călimănești. Denumirea îi este dată de la un turn aflat pe stânca numită
"Piscul lui Teofil", turn construit de legiunile romane din
Castrul Arutela în
secolul al II-lea.
Inițial, i s-a zis
"Schitul de după turn", apoi
"Schitul Turnu" și în cele din urmă denumirea actuală de
"Mănăstirea Turnu".
Istoria locașului începe prin
secolul XV -
XVI, când niște călugări ai mănăstirii Cozia s-au retras aici, trăind într-o sărăcie deplină. S-au adăpostit în colibe, case de lemn sau chiar în chilii săpate în stâncă, așa cum au procedat pustnicii Daniil și Misail. Datorită faptului că pe la jumătatea
secolului XVI adunându-se mulți pustnici, Misail, ridică o biserică de lemn cu hramul
"Intrarea în Biserică a Maicii Domnului".
Prin numirea în anul
1676 a egumenului Varlaam de la mănăstirea Cozia ca episcop al Râmnicului și care mai târziu ajunge mitropolitul
Țării Românești, totul se schimbă pentru viața pustnicilor de aici. Se construiește o bisericuță din piatră și cărămidă în locul celei de lemn, așezându-se sub ea moaștele cuvioșilor Daniil și Misail. Prin aceasta devine o așezare monahală statornică.
Construirea căii ferate care face legătura
Olteniei cu
Ardealul pe valea Oltului, amenajarea unei stații C.F.R. paralel cu șoseaua deja construită, are o însemnătate deosebita pentru așezământ privind legătura cu lumea exterioară. Episcopul
Argeșului Gherasim Timuș decide construcția unei reședințe de vară, construcție ce se execută între anii
1893-
1901 și care consta într-o clădire biserică și camere de locuit. Proiectul este executat de un arhitect polonez stabilit în
România, lucru ce face ca stilul bisericii să fie diferit de bisericile românești. Tot el va executa și pictura care se caracterizează printr-un stil modernist. Biserica cu hramul
"Schimbarea la Față" se află la etaj, este sființită la
28 octombrie 1901, după care Schitul este ridicat la rangul de
mănăstire canonică.
Un eveniment nefericit, un incendiu izbucnit într-o noapte de
februarie 1932, face să piară în flăcări 5 corpuri de case cu 26 camere, 2 șoproane, trapeza veche, clopotnița, turla de la biserica mică, tâmpla cu toate icoanele și candelele, iar pictura interioară este grav afectată. Biserica, clopotnița și două case vor fi refăcute prin străduința episcopului
Nichita Duma și contribuțiile credincioșilor. Fresca a fost realizată între anii
1935-
1936 de către
pictorul Belizarie.
Mănăstirea este desființată în anul
1961 și transformată în
Casă de odihnă pentru personalul
Episcopiei Râmnicului și Argeșului în baza decretului 410/1959. În anul
1975 se revine la statutul de
schit în subordinea
Mănăstirii Cozia, datorită demersurilor făcute de
ieromonahul Teoctist Dobrin. Acesta reușește să adune în jurul lui un grup de tineri monahi dând viață nouă așezării mănăstirești. De asemeni legătura așezământului cu drumul național se îmbunătățește prin construirea unui pod peste Olt la punctul
Lotrișor și totodată a primului drum de acces.
Anul
1988 reprezintă evenimentul de seamă al locașului: revenirea la statutul de
Mănăstire și aceasta tot demersurilor și strădaniilor aceluiaș om
ieromonahul Teoctist Dobrin, pe care episcopul îl recompensează ridicându-l la rangul de
protosinghel.
Cutremurele din
1977,
1985 și
1990 au produs deteriorări multiple care au impus restaurarea construcției. Un lucru important al acestor lucrări este reconstrucția acoperișului în arhitectura românească, iar picturile în stilul autohton, înlăturând astfel motivele de critică a specialiștilor. Trapeza de la parter a fost transformată într-o biserică spațioasă cu hramul
Izvorul Tămăduirii, pentru mulțimea credincioșilor veniți în număr mare la slujbe.
Actual destinele mănăstirii sunt coordonate de starețul
protosinghel Ionachie Trifa, un devotat al vieții monahale și bun gospodar.
Sursa: wikipedia
