Cicero filolosof roman sec. I î.Ch. a lansat ideea că „Istoria este învăţătoarea vieţii”, socotind ca studiul istoriei trebuie sa urmarească in primul rănd un scop moral.
Pentru că de curănd s-au comemorat peste70 de ani de la Holocaust, iar statul român a avut curajul să îsi asume aceasta “pată de rusine” din istoria naţională şi se poate vorbi deschis şi sincer ba chiar se studiază şi în manualele de istorie despre acest lucru, m-am gândit ca ar fi bines a aduc spre cunoştinţă celor care nu stiu sau care… au uitat, câteva informaţii cu privire la Holocaust.
Holocaustul ( holo-întreg ; caustos-ars,gr.) reprezenta iniţial un ritual religios prin care o ofrandă adusă zeilor era arsă în întregime. În zilele noastre cuvântul face legătura mai ales cu exterminarea aproape în totalitate a evreilor din Europa de către Germania nazistă.
În secolul XIX evreimea din Europa devenea din ce în ce mai emancipată şi, în majoritatea ţărilor, ajunsese să aibă o situaţie egală cu restul populaţiei. Totuşi, din când în când evreii erau defăimaţi şi hărţuiţi de grupări antisemite care-i considerau o „rasă” străină, ce nu putea fi asimilată în interiorul culturii europene; însă acestea nu au iniţiat niciodată cu adevărat o campanie antisemită coerentă.
PERSECUŢIA EVREILOR GERMANI ÎNAINTE DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
Când regimul nazist a ajuns la putere în Germania în ianuarie 1933, acesta a trecut imediat la adoptarea unor măsuri antisemite sistematice. Un prim decret a reprezentat însăşi definiţia termenului evreu. Rolul crucial îl avea religia bunicilor unei persoane. Oricine avea trei sau patru bunici evrei era considerat automat de aceeaşi confesiune, indiferent de apartenenţa la comunitatea evreiască. Cei pe jumătate evrei deveneau evrei numai dacă aveau aceeaşi religie sau dacă erau căsătoriţi cu o persoană cu această religie. Toţi ceilalţi jumătate-evrei şi persoanele cu un singur bunic evreu erau denumiţi Mischlinge (corcituri, hibrizi). Evreii şi Mischlinge erau „non-arieni”. În doctrina nazistă o astfel de subliniere a descendenţei era privită ca o confirmare a „rasei”, dar scopul principal al acestor categorisiri era de fapt delimitarea unei ţinte a legilor şi directivelor discriminatorii.
„Arianizarea” afacerilor
Între 1933 şi 1939 s-au făcut eforturi deosebite din partea Partidului Nazist, agenţiilor guvernamentale, băncilor şi a lumii afacerilor pentru eliminarea evreilor din viaţa economică. Non-arienii erau eliberaţi din posturile publice iar avocaţii şi medicii evrei îşi pierdeau aproape toţi clienţii. Firmele evreieşti fie erau lichidate şi patrimoniul lor era confiscat, fie erau cumpărate la preţuri mult mai mici decât adevărata lor valoare de către companii care nu aparţineau sau nu erau conduse de evrei. Transferul prin contract al întreprinderilor evreieşti către patroni germani era denumit „arianizare”. Câştigurile oricăror vânzări, precum şi economiile tuturor evreilor erau supuse unor taxe de proprietate speciale. Angajaţii evrei ai firmelor lichidate sau arianizate îşi pierdeau locurile de muncă.
„Noaptea de cristal”
Obiectivul declarat al regimului nazist era emigrarea evreilor. În noaptea de 9 noiembrie 1938, după asasinarea unui diplomat german la Paris de către un tânăr evreu, toate sinagogile din Germania au fost incendiate, geamurile magazinelor evreieşti au fost sparte şi 20.000 de oameni arestaţi. Această Kristallnacht („Noapte de cristal”) a reprezentat un semnal pentru evreii din Germania şi Austria să plece cât mai curând posibil. Câteva sute de mii de oameni au reuşit să se refugieze în alte ţări, dar tot atâţia, printre care mulţi bătrâni şi săraci, au rămas să înfrunte o soartă nesigură.
„SOLUŢIA FINALĂ”
In septembrie 1939, armata nazistă a ocupat jumătatea vestică a Poloniei adăugând aproape 2 milioane de evrei la sfera de putere germană.
La o lună după începerea operaţiunilor mobile în URSS-ul ocupat, Herman Göring, omul numărul doi de la conducerea Germaniei naziste, a trimis o directivă către şeful Serviciului de Securitate al Reich-ului , Reinhard Heydrich, prin care acesta era însărcinat cu organizarea „soluţiei finale la problema evreiască” în toată Europa aflată sub ocupaţie germană. Până în septembrie 1941 evreii din Germania au fost forţaţi să poarte insigne sau banderole marcate cu o stea galbenă – „steaua lui David”. În lunile următoare zeci de mii de oameni au fost deportaţi în ghetourile din Polonia şi în oraşele capturate din URSS. Pe când această operaţiune era în plină desfăşurare, o altă oroare era pregătită: lagărul morţii.
Lagăre echipate cu facilităţi pentru gazarea oamenilor au fost construite pe teritoriul Poloniei ocupate. Majoritatea eventualelor victime urmau să fie deportate din ghetourile aflate în apropiere. Numai din ghetoul Varşovia au fost deplasate peste 300.000 de persoane. Primele transporturi erau de obicei formate din femei, copii sau bărbaţi mai bătrâni care nu puteau munci; evreii capabili de lucru erau opriţi în magazine sau în uzine, dar şi aceştia erau până la urmă ucişi. Cele mai mari deportări au avut loc în vara şi toamna anului 1942. Destinaţiile transporturilor nu erau dezvăluite comunităţilor evreieşti, dar zvonuri despre uciderile în masă ajungeau în cele din urmă la supravieţuitori, precum şi la guvernele din Statele Unite şi din Marea Britanie. În aprilie 1943 cei 65.000 de evrei rămaşi în Varşovia s-au opus poliţiei germane care intrase în ghetou pentru o ultimă adunare. Luptele au durat trei săptămâni.
Lagărele morţii
Punctele de sosire din Polonia erau Kulmhof , Bełżec, Sobibór, Treblinka, Majdanek (Lublin), şi Auschwitz. Kulmhof, aflat la nord-vest de ghetoul Łódź, era aprovizionat cu gaz, aici având să moară 150.000 de oameni. Bełżec avea camere de gazare cu monoxid de carbon în care au fost omorâţi circa 600.000 de evrei. La Sobibór au murit 250.000 de oameni, iar la Treblinka între 700.000 şi 800.000. La Majdanek circa 50.000 au fost gazaţi sau împuşcaţi; la Auschwitz numărul morţilor a depăşit 1 milion.
Auschwitz, în apropiere de Cracovia, era cel mai mare lagăr de concentrare. Spre deosebire de celelalte, aici se folosea acidul cianhidric (cu un efect mult mai rapid) pentru gazări. Victimele de la Auschwitz veneau din toată Europa: Norvegia, Franţa, Ţările de Jos, Italia, Germania, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, Iugoslavia şi Grecia. Mare parte din deţinuţi, fie că erau evrei sau nu, erau folosiţi la munca în industrie; unii prizonieri au fost supuşi unor experimente medicale, în special sterilizărilor. Deşi numai evreii şi ţiganii erau gazaţi regulat, alte câteva sute de mii de deţinuţi de la Auschwitz au murit din cauza înfometării, a bolilor sau prin împuşcare. Pentru a se şterge urmele crimelor din cele 4 camere de gazare, au fost construite crematorii uriaşe în care cadavrele să poată fi incinerate. În 1944 lagărul a fost fotografiat de un avion de recunoaştere al aliaţilor care căuta ţinte industriale; au fost bombardate fabricile, dar camerele de gazare au rămas.
Până la sfârşitul războiului au fost construite 22 de lagăre de concentrare, în care au fost închişi între 7 şi 8 milioane de oameni, în marea lor majoritate evrei.
ROMÂNIA SI HOLOCAUSTUL
Apogeul antisemitismului in România a fost atins între 6 septembrie 1940 şi 23 august 1944, perioadă în care statul român a fost condus de mareşalul Ion Antonescu. Prin decrete-legi s-a trecut la aşa-zisa „românizare” de fapt, confiscarea bunurilor, concedierile şi excluderea profesorilor şi a elevilor din învătământul de stat.
Aspectul cel mai tragic al antisemitismului de stat sub guvernarea antonesciana l-au reprezentat pogromurile, deportarile şi exterminarea in masă a unei părti a populaţiei evreieşti de pe teritoriul ţării.
Pogromul dezlănţuit de legionari cu ocazia rebeliunii din 21-23 ianuarie contra generalului Ion Antonescu a dus la uciderea a peste 120 de evrei si devastarea a numeroase sinagogi si locuinţe din Bucureşti. In urma pogromului de la Iaşi din 28-30 iunie, militarii româani şi germani, jandarmii şi foşti legionari au ucis intre 4000 – 12000 de evrei, mulţi dintre ei au murit de sete şi de foame în „trenurile morţii” în condiţii de neimaginat.
In urma atentatului cu bomba asupra comandamentului militar român din Odessa (23 octombrie 1941) în urma căruia au murit 128 de militari şi civili români, represaliile ordonate de Antonescu au dus la uciderea a numerosi evrei (intre 25 000 – 40 000), masacru de care a fost acuzat direct Mareşalul Antonescu în procesul din 1946.
Impotriva acestor crime, în România acelor ani, au fost şi oameni care au protestat sau chiar au ajutat la salvarea unor evrei: Traian Popovici, primar al oraşului Cernauţi, a reuşit să salveze de la deportare în Transnistria aproximativ 19 000 de evrei, Regina Elena – mama Regelui Mihai – a salvat de asemenea mii de evrei, Sabin Motora – colonel de jandarmi, preotul ortodox Petre Gheorghe, Viorica Agarici – preşedinta Crucii Roşii au fost printre cei care au salvat de la moarte alte mii de evrei.
REZULTATELE HOLOCAUSTULUI
La sfârşitul războiului milioane de evrei, slavi, ţigani, homosexuali, martori ai lui Jehova şi alte categorii considerate ţinte ale naziştilor muriseră în Holocaust. Numărul evreilor morţi depăşea 5 milioane: circa 3 milioane în lagăre, 1,4 milioane în execuţii prin împuşcare şi peste 600.000 în ghetouri. Unele estimări depăşesc chiar suma de 6 milioane de oameni.
Un rezultat neprevăzut al luptei antisemite din Europa a fost înfiinţarea unui stat evreu. Holocaustul a adâncit dorinţa supravieţuitorilor şi a sioniştilor (naţionaliştii evrei) de a stabili Palestina ca stat capabil să apere toţi evreii rămaşi în lume.
În cele din urmă Adunarea Generală a ONU a recomandat împărţirea Palestinei în state arabe şi evreieşti separate şi crearea unor enclave internaţionale care includeau Ierusalimul şi Bethleemul, ambele având locuri cu o deosebită importanţă religioasă pentru musulmani, evrei şi creştini. Până în zilele noastre ostilitatea produsă de crearea Israelului ameninţă pacea şi stabilitatea în Orientul Mijlociu. Înfiinţarea Israelului la trei ani după înfrângerea Germaniei a fost astfel un efect întârziat al Holocaustului.
Trebuie precizat că a existat un proces al acestor oribile crime, „Procesul de la Nurnberg” – noiembrie 1945, unde au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte de un tribunal internaţional principalii colaboratori ai lui Hitler, şi chiar dacă principalul vinovat Hitler a scapat de judecata oamenilor prin actul sinuciderii, nu a scapat de judecata istoriei, iar Nurnberg-ul este o adevarata sabie a lui Damocles pentru oamenii politici şi oamenii de stat.
Dacă dupa Nurnberg unii au spus că a fost... prea puţin... şi s-au mai săvarşit şi crime, omenirea nu a mai cunoscut asemenea planuri sau programe premeditate ale morţii, iar noi, aşa cum scrie pe orice piatră funerară... nu trebuie sa uitam vreodată...
